Am remarcat cat de mult scriu oamenii despre lucrurile care nu le plac, despre lucrurile care le fac zilele mai sumbre si nervii mai iritati: Bucurestiul asta care ne-a mancat sufletele, gunoiul, cainii vagabonti, oamenii tristi de la metrou, kitschul, ”sistemul”, vecinii care bat in teava, birocratia, faculta asta plina de incompetenti, masina mult mai faina a colegei X de grupa, capra vecinului, pestisorul de aur numit “Iri” al vechii colege cu picioare lungi si tocuri de 10 cm la 8 dimineatza, etc.
Cum ramane, totusi, cu lucrurile care ne plac ? Sa inteleg ca oamenilor nu le mai place nimic? Este si asta o posibilitate, tinand cont de cat de apatici par sa fie toti oamenii din jur, cat de demotivati si de plictisiti. E si normal sa te simti asa cand te gandesti numai la lucrurile care nu iti plac in locul in care traiesti sau cand transformi orice mica dezamagire intr-o drama existentiala. It’s all about vision, I would say.
Ma confrunt si eu zilnic cu “romanismele” noastre consacrate, sunt luata la misto deseori de tot felul de zerouri barate pentru simplul fapt ca debitez in 5 secunde 3 cuvinte pe care nu le-au auzit niciodata, sunt pusa fata in fata cu tot felul de sisteme ilogice si idioate, tot felul de oameni incearca sa imi demonstreze ca nu e bine asa cum sunt sau cum gandesc eu (imi amintesc acum niste versuri faine: “Lumea e plina de profeti, de comunisti si hipioti /O sa te invete ca nu toti sunt genii si ca tu nu poti” J) ). Pentru mine, insa, viata nu inseamna asta. Viata inseamna toate acele lucruri care ma fac sa zambesc sau sa rad in hohote, toate lucrurile care ma fac sa ma simt frumoasa in diminetile in care ma trezesc dupa 2 ore de somn, toti oamenii care rad cu mine, care simt cu mine, a caror inima bate la unison cu a mea. Iubesc lumina care imi inunda camera intr-o dimineata insorita de Noiembrie, iubesc prima melodie pe care o ascult intr-o zi, iubesc primele cuvinte ale mamei pe care le aud in telefon intr-o zi, iubesc tramvaiul roz care strabate multimea de fetze triste la Brancoveanu, iubesc zgomotul orasului pentru ca imi aminteste ca traiesc, iubesc sa imi amintesc lucrurile frumoase din viata mea, iubesc sa stau cu prietenii mei, iubesc prima cafea pe care o beau intr-o zi, iubesc sa vad copii care rad, alearga, se joaca, iubesc oamenii care imi spun ceva nou, iubesc cerul colorat de la apus, iubesc curcubeul, iubesc sa simt nisipul Vamii in tenesi, iubesc Soarele care se scurge peste mine vara pe plaja in Vama, iubesc sa vad fluturi, iubesc pasarile care vin si mananca in fiecare dimineata firimiturile pe care le presar pentru ele pe pervazul geamului, iubesc zapada, iubesc sa stau in iarba si sa ma uit la cer noaptea, iubesc sa fac tot ce imi vine in minte, iubesc sa fiu eu in orice situatie, iubesc sa tin pe cineva de mana, iubesc sa pornesc spre necunoscut, sa fac mereu lucruri noi, iubesc sa daram zidurile care ma despart de oameni. Iubesc lucrurile simple, dar nu marunte. Simplitatea e forma adevaratei maretii. Viata mea e plina de culoare pentru ca mai mazgalesc ceva in fiecare zi; nu am talentul unui mare pictor, dar am creativitatea unui demiurg incapatanat.
Majoritatea oamenilor care locuiesc in “Bucurestiul asta infect” traiesc lucrurile astea si poate chiar mai mult zilnic, dar nu le vad. Daca nu depasesc pragul de cateva sute de euro, nu au importanta. Ma intreb, oare cat de mult se pot pustii oamenii astia orbi? Cat de mult vor mai trai in umbra pandemiilor mediatice, a formelor fara fond si a chipurilor straine?
Tu cand ai de gand sa vezi lumea asta dincolo de ceea ce iti impun altii sa vezi?
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu