Black Velvet

Caught somewhere in time

2010-01-16T14:28:00.000-08:00

“Prezentul era doar o punte si inca mai icnesc din greu pe puntea asta, asa cum icneste lumea intreaga, fara ca vreunui idiot sa ii dea prin cap sa arunce puntea in aer. “

Nu, nu e vorba despre Iron Maiden. Astea sunt cateva cuvinte din “Tropicul Capricornului”, cartea lui Henry Miller, care m-a convins sa renunt la invatatul pentru examenul la mate. Care e treaba cu momentele astea ale vietii after all? Everybody makes such a big fuss about them... Trecut, prezent, viitor, unul conteaza, altul nu, pentru unul trebuie sa muncesti pe branci doar pentru a-l transforma in altul si a nu te bucura de cel de-al treilea. Poate ca singura lege universal valabila ar trebui sa fie schimbarea. Se pare ca doar schimbarea e constanta in vietile noastre.

As vrea doar sa se gasesasca “idiotul” (de fapt, luminatul) care sa arunce la scara globala puntea asta in aer. Pana una alta, fiecare poate sa fie “idiotul” asta in lumea lui, dar cand iesi afara, in lumea noastra, a tuturor... auch: aici e indoctrinarea care te arunca pe culmile disperarii . Corelez o credinta extrem de puternica de a mea cu o alta idée din cartea lui Miller: nu exista in lumea asta decat o singura mare aventura; aceea a eului tau. Care mai e rolul anexelor astora insipide si absolut nefolositoare numite “oameni indoctrinati de niste timpuri fara personalitate”? Poate ca au totusi un rol: acela de a face provocarea si mai mare.

Pana cand se va gasi cineva care sa arunce puntea asta in aer, iar oamenii vor actiona cu adevarat liber, adica vor alege sa fie ceea ce vor din ceea ce pot fii cu adevarat, ne vom zbate chinuiti intr-o pacla a deciziilor prestabilite, “normale”, mergand ca niste mamuti batrani si orbi catre valea in care o sa ne oprim asteptand extinctia speciei. In prezentul asta care se vrea flexibil, aventura eului meu contiuna cu un examen practic la materia “resilience”. Sper ca odata luat examenul asta, o sa fiu acceptata la un master in creatie si nu o sa se mai bage nimeni pe talentul meu de mic demiurg revoltat . ;))

“Mi se asterneau in fata ochilor vederi nelimitate. Am inceput sa traiesc in vedere, ca o pata microscopica pe lentila unui telescop gigantic.” Tot Miller.

Dupa 20 de ani.

2009-12-23T16:19:00.000-08:00

“Time goes by So naturally and you’ll receive Infinity”

Iata ca s-a intamplat si asta: o melodie electro dance devine motto pentru ceva scris de mine! ;))

De ce? Pentru ca versurile astea exprima un lucru in care cred cu tarie. Si pentru ca se leaga de ceea ce romanii au sarbatorit (sau jelit) zilele astea: 20 de ani de libertate. Timpul si-a urmat cursul firesc, iar dupa 20 de ani de democratie si libertate, romanii au primit in loc de “Infinity” doar multe ejaculari si jeturi de sifon trezit peste fata.

Urasc banalitatea. Stiu ca o adevarata pledoarie in legatura cu ce s-a vrut acum 20 de ani si mistoul asta de tara nu e eficienta si nu e nici my style. Furie, depresie, neajunsuri, nesimtire crancena, saracie, nepotism, resemnare, abandon; pentru asta s-a lupat acum 20 de ani. Sunt absolut convinsa ca nu asta a fost in mintea celor care au murit cu gandul la reusita. “Sa facem din Romania o tara demna” spunea un dizident la Revolutie... Nu pot sa comentez asa ceva. Realitatea de astazi ma duce mai degraba cu gandul la “This place is a prison” (The Postal Service) decat la demnitate. “What does it take to get a drink in this place? What does it take, how long must I wait?” as intreba eu metaphoric.

Acum, in Ajun de Craciun, sfatul meu e : read between the lines. Si cauta o cale izolata de locul asta de a-ti gasi your “Infinity” pentru ca aici nu vei primi decat ceea ce ti-am spus mai sus.

“Here’s my key philosophy A freak like me just needs Infinity”

"Forever Young"... Yeah right! Pareri despre noi, cei tineri.

2009-12-18T03:12:00.000-08:00

“Let’s dance in style, let’s dance for a while Heaven can wait, we’re only watching the sky”

Mmmm... O noua noapte alba in care gandurile fac pogo in mintea mea si se concretizeaza in noi meditatii nocturne la adresa conditiei umane. M-am intors de putin timp din club. Plina de inspiratie si de revolta. Imi place foarte mult sa ies in tot felul de locuri, in special pentru a studia comportamentele umane si pentru a invata sa privesc lucrurile in viata din cat mai multe perspective. Pentru ca sunt o persoana flamanda de informatie, centrata exagerat, poate, pe dezvoltarea mea personala si pe sporirea gradului de constientizare fata de propria mea fiinta, dar si fata de ceilalti, imi place sa am o viata activa, in care sa pot invata in fiecare zi ceva nou, ceva util. Inteligenta nu inseamna, after all, sa iti spargi capul cu rationamente in singuratate, ci sa iesi si sa observi lumea din jurul tau. Nu exista oboseala, nu exista refuz, nu exista plictiseala... exista doar o varsta magica, infasurata in energie, intensitate, furie creatoare, putere de a incerca, de a gresi, de a o lua mereu de la capat. “Let us die young, no let us live forever We don’t have the power, but we never say never”.

Ei... tinerii din ziua de azi, mon cher. Ha ha! Ce sa spun eu despre ei? Afirm, cu mana pe inima, ca bunica mea de 70 de ani are muuult mai mult chef de viata si activitati mult mai diverse si mai complexe decat ei. Aveam pretentia de la oamenii generatiei mele sa nu fie batuti in cap (dupa cum spuneam intr-un alt post). Pretentii! Ha! Ce vorbesc eu?! Nu numai ca refuzati orice metoda care poate fi cumva indreptata catre dezvoltarea voastra personala si/sau profesioanala (“lasa, frate, ca e bun si call centeru’, ce rahat!”) si care ar putea solicita cel mult 2 ore din timpul alocat de voi observarii miscarii umbrelor pe tavan la amiaza, dar va luati aerul ala blazat al oamenilor de 30 de ani, cu job-uri solicitante, care trebuie sa alerge intre birou, platit facturi si ridicat copiii de la cresa, care au trecut prin viata si i-au cunoscut esenta, care fumeaza cu o oarecare expresie intelectuala pe fatza si spun intr-una: “bha, viata asta e de kkt!”. Amice, viata asta e al naibii de frumoasa, dar tu nu poti rationa treaba asta cu tzeasta ta indoctrinata si limitata! Esti tanar! Vrei sa aflii ceva? Asta nu dureaza mult! Si peste 20 de ani o sa iti doresti sa faci niste lucruri pe care nu le faci acum din fitza, numai ca atunci nu va mai fii timpul lor, iar tu poti sa iti iei pseudo-blazarea “20 going on 40” si sa ti-o indesi acolo de unde iese materia din care crezi tu in capul tau ala mic ca e formata viata. Cunosc oameni care isi impart viata intre facultate si camin. A, si magazin. Ala de langa camin, ca supermaketul inseamna interactiune sociala si déjà e prea mult. Refuza orice iesire cu iz cultural, participarea la orice eveniment dedicat tinerilor, interactiunea cu oportunitati de cariera, petrecerile cu diverse teme and so on. Din fiecare iesire “in lume” poti invata extrem de multe daca ai ochii larg deschisi mereu , mintea indeajuns de destupata ca sa poata analiza si observa cu rapiditate si obiective clare in tot ce faci. Nu conteaza ca esti in metrou, la teatru sau in club. Invata!

Probabil faptul ca am mai afirmat de cateva ori ca imi iubesc viata mi-a adus niste priviri incruntate din partea unor oameni extrem de nefericiti cu “scurgerea ireversibila a zilelor”. Probabil simt asta pentru ca deseori simt ca vibrez, simt la intensitate devoratoare tot ce mi se intampla, simt ca in fiecare zi mai pun o piatra pe scarile alea care ma vor duce unde vreau sa ajung. In alte zile stric tot ce am construit pana atunci, dar o iau de la cap, cu torturile si cu pasiunile mele, asemeni unui Sisif glorios si ceva mai animat. ;)) Concretizez prin luciditate si gandire tot ceea ce inima imi spune sa fac. Nu ma dau in laturi de la provocarile care stiu ca ma vor imbogati in final. Nu mi-e frica sa imi traiesc varsta; nu incerc sa compensez lipsa mea de pregatire si incompetenta de a-mi creea un destin prin blazare si pretexte idioate, desi nici viata mea nu e deloc perfecta.

Vreau doar sa exprim cat de satula sunt de fitzele tinerilor care nu merg in club ca nu vor sa se “imputa” de fum, ca e plin de tarani pana si in cluburile de rock, mha, ca nu au chef sa ii calce cineva pe tenesii lor cu aspect vintange care au costat cat salariul minim pe economie, care nu merg la teatru ca nu e cool, decat daca e in Laptarie si e 30 de lei biletul, care nu citesc decat carti dupa care s-au facut filme execrabile, care stau si imbogatzesc Cosmoteul de pe IPhone-uri fara credit in club prin mesaje triste catre “fucked up love of their lives”, care nu reactioneaza cand se aude in club Bon Jovi – It’s my life (Doamneeee!!!!!!!), care nu danseaza ca nu e cool, care vin in club doar sa se fatzaie de colo colo ca sa ii vada lumea in timp ce se crizeaza pentru diverse motive insignifiante, care sunt plictisiti de tot, care isi cheltuie toti banii pe haine idioate, care nu isi petrec timpul decat cu iubitul/iubita, pentru ca la despartire sa realizeze cat de mult timp au pierdut nefacand nimic si sa fie deprimati ca nu se mai poate face nimic si asaaaaaa mai departe.

Cred ca ati inteles ideea asa in mare. E déjà 05:00 si consider ca ar trebui sa dorm, nu de alta, dar azi la 15:00 am de tinut o sedinta. In concluzie, dragilor, sunteti absolut lame si mi-e scarba de voi. Mai discutam cand o sa invatati ce inseamna sa fii tanar., daca o sa va treziti vreodata la realitate si o sa invatati asta vreodata.

“I was not put here by anyone in fear
I came alone as me
Just an idea in a long chain of discovery
Surrounded by the same you

And I refuse to believe in some of the things that are said to be here
Let alone those that are not
I'm trying to change my direction
Ours is pathetic in my own humble estimation”

Anathema – “Hope”

Despre lucruri magice

2009-12-15T17:17:00.000-08:00

Prima zapada...Mmm! Viata a capatat alte nuante. Gandurile mele s-au retras tot mai mult in detasare. Fiinta mea vibreaza mai incet, rapusa cumva de o feerie inexplicabila a plasmuirilor sale si de o dorinta nebuna de a lasa timpul asta lipicios, care se scurge ca mierea peste fanteziile mele, sa ma imbrace intr-un strat de magie.

A venit iarna! Iubesc iarna! Iubesc zapada! Sunt nascuta pe 4 ianuarie, intr-o noapte in care vijelia a spart geamurile spitalului in care am aparut pe lume. Asadar, am o relatie foarte deosebita cu anotimpul acesta. Intotdeauna m-am identificat cu el. Oamenilor nu le place iarna pentru ca ii vad numai asperitatile (multe, intr-adevar) si rareori magia...

M-am confruntat si eu cu asperitatile ei astazi din plin. Dupa o zi petrecuta absoulut inutil dand lucrari la faculta, am venit acasa sa ma pregatesc pentru AIESEC Christmas Party. Yuhuu! M-am pregatit eu pentru momentul festiv cu o rochita scurta si niste tocuri, urmand sa ma intalnesc cu o prietena cu masina la Universitate. Stupoare: din 15 firme de taxi contactate de vreo 40 de ori, nu am gasit niciun taxi care sa ma duca la Universitate. Asa ca am iesit eu indreptata la par si aranjata cum eram, in furia iernii si m-am dus la metrou sa imi iau taxi in mirarile si observatiile cretine ale taranilor care nu intelegeau cum de nu imi era frig doar cu o pereche de dresuri(am uitat sa mentionez ca sunt foarte rezistenta la frig). Am gasit-o pe Bianca intr-un tarziu, am gasit si locatia dupa ce am cautat-o vreo ora jumate. Am primit un cadou de la AIESEC Santa si am avut parte de o petrecere dragutza after all. Am avut parte chiar si de prima bulgareala din partea unei persoane care m-a surprins placut nu numai prin faptul ca s-a tinut de o mai veche promisiune si ca si-a amintit, de fapt, discutia avuta, ci si prin spontaneitatea si spiritul de “taking action” pe care le apreciez atat de mult la un om. Asa ca nu prea mi-a mai pasat de parul meu divin indreptat si de cei 10 cm de toc de sub mine, si m-am bucurat de zapada care se scurgea peste mine ca o vraja frumoasa aruncata de cine stie ce Fat Frumos.

La intoarcere am realizat ca, intr-adevar, drumurile sunt impracticabile. Si ca fulgii de nea sunt atat de mari. Si ca viata are atat de multe lucruri bune. Si ca, dupa mult timp, simt cum povestea merge mai departe armonios, dulce, ca mierea scursa din soare...

Noaptea asta este una dintre noptile acelea in care ajunsa in casa, la caldura, nu imi doresc decat sa imi pun un tricou larg si o pereche de sosete groase cat mai colorate si sa ma bag usor in pat langa cineva. Sa ne uitam la orasul luminat de zapada sau sa vorbim despre Craciunul din copilarie. Sau poate sa iesim la 05:00 in parc , privind la pasii pe care ii lasam in zapada cu mandria creatorului convins ca inventia lui nu va avea egal curand in istoria omenirii. Noaptea asta e frumoasa pentru caldura, pace si Cibelle – “Phoenix”...” Help me, I'm falling down Help me, I'm falling down the stair Of my thoughts”. In noaptea asta nu am langa cine sa ma inghesui in pat . Nu ma va obseda simfonia batailor inimii nimanui. Dar asta nu imi ia nimic din caldura, din pace, din magie. Tot eu sunt cea care a trait alte ierni pline de magie, tot eu imi voi creea propria mea magie in iernile care vin. De ce? Pentru ca lucrurile in viata sunt frumoase. Si sunt al naibii de bune. Si pentru ca sunt atat de fenomenale, merita impartasite. Dar parca cea de-a 21 a iarna a vietii mele are un aer diferit, are mai multa poveste si... dap, mai multa zapada. Aerul iernii asteia este prea plin de vraji aurii si de spiridusi ascunsi printre crengutze de brad pentru a nu se intampla ceva exceptional. Astept zambind, cu multa pace si caldura in suflet; astept in tacerile mele mov...

"Cum mi-am petrecut sfarsitul campaniei electorale"

2009-12-02T14:29:00.000-08:00

Desi nu sunt in cea mai buna stare de spirit din cauza macelului care ma asteapta maine la testul de la contabilitate, e absolut imposibil sa nu fiu amuzata la culme de campaniile electorale realizate de tineri pe social media ( a devenit si social media asta un fel de “mare ti-e gradina, Doamne!” ).

Dragilor, am vazut si eu aseara in drum spre club un protest circar anti PSD in Piata Universitatii. Ii inteleg pe oamenii care au luat parte la protestul asta: 50+, salariu mic, viata mediocra, nevasta cu celulita, > 100 kg, par pe piept si depuneri considerabile de slana peste patratele. Dar voi??? Daca aveti cumva 20 de ani si va regasiti in situatia de mai sus, inseamna ca pe undeva ati luat o decizie gresita. Stop and reconsider some decisions!

Parearea mea, insa, e ca nu va regasiti deloc intr-o asemenea situatie. Voi sunteti doar niste tineri cu initiativa, doritori de o schimbare reala, constienti de capacitatile lor, constienti de faptul ca tinand o imagine sau un link la avatar/status, veti schimba polii, iar miscarile pamantului nu vor mai fii ce-au fost odata. Hm! Bai revolutionarule, mai Che... esti sau ai fost student in Romania? Da?! Inveti cumva in centrul Bucurestiului in niste sali cu geamuri sparte si gauri in podea? Aha! Te pomenesti ca ai fost si bursier in liceu! No shit! Si eu! Si credeai ca la facultate umbla cainii cu covrigi in coada! Mai, si eu! Pentru ca ii citeam pe Cioran si Eliade si speram ca lumea a ramas prinsa cumva intr-o bula atemporala. Dar am realizat in foarte scurt timp (primele 5 zile de faculta) ca maidanezii din Bucuresti nu au covrigi in coada, ci numai purici si paduchi.

Auzi, Che, dar daca tot esti tu asa nefericit, de ce nu faci ceva care sa aduca o adevarata schimbare? Fa un proiect ( nu din ala pentru scoala, luat de pe net), pune bazele unei organizatii, intinde-ti antenutzele, cunoaste niste oameni, puneti-va niste intrebari, identificati niste probleme, gasiti solutii, rezolvati-le impreuna. Daca mergi zilnic la faculta de dragul unei diplome si tii avatare/ statusuri electorale... amice, ai gresit reteta schimbarii.

Esti tanar, ai atat de multe oportunitati de a te dezvolta si a invata. Ma astept de la tine sa nu fii batut in cap. Chiar nu vezi ca toata campania asta mediatica este doar afacerea unor oameni destepti, care se folosesc de niste tineri in cautarea unei personalitati si a unor convingeri, pentru a castiga multi bani?

Asadar, dragul meu tanar roman dornic de schimbare, “baga-ti mintile in cap” (sau mai asculta niste Cargo de pe vremea lui Kempes, poate sunt mai convingatori ca mine). Intelege ca in tara lui Papura-Voda (aka Romania), lucrurile se vor schimba prin fapte din alea “facute”, nu scrise pe hartie sau la status. Pana atunci, daca ai ceva probleme de personalitate si de convingeri, mai citeste si tu o carte, mai vorbeste cu niste oameni care chiar misca ceva si nu mai manca atat de mult la fast food, ca te tampeste.

PS: Nu m-am adresat unei anumite persoane, desi asta s-ar putea intelege. Ma adresez, generic, tanarului roman care inca poarta ochelari de Soare cu UV > 400 pe ceata.

PS2: Da, titlul chiar este inspirat din titlul filmului romanesc “Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii”. Pentru cei nedocumentati, documentati-va! :P

“Well done is better than well said.” Benjamin Franklin

Despre cele mai bune lucruri din viata

2009-11-29T12:19:00.000-08:00

Am remarcat cat de mult scriu oamenii despre lucrurile care nu le plac, despre lucrurile care le fac zilele mai sumbre si nervii mai iritati: Bucurestiul asta care ne-a mancat sufletele, gunoiul, cainii vagabonti, oamenii tristi de la metrou, kitschul, ”sistemul”, vecinii care bat in teava, birocratia, faculta asta plina de incompetenti, masina mult mai faina a colegei X de grupa, capra vecinului, pestisorul de aur numit “Iri” al vechii colege cu picioare lungi si tocuri de 10 cm la 8 dimineatza, etc.

Cum ramane, totusi, cu lucrurile care ne plac ? Sa inteleg ca oamenilor nu le mai place nimic? Este si asta o posibilitate, tinand cont de cat de apatici par sa fie toti oamenii din jur, cat de demotivati si de plictisiti. E si normal sa te simti asa cand te gandesti numai la lucrurile care nu iti plac in locul in care traiesti sau cand transformi orice mica dezamagire intr-o drama existentiala. It’s all about vision, I would say.

Ma confrunt si eu zilnic cu “romanismele” noastre consacrate, sunt luata la misto deseori de tot felul de zerouri barate pentru simplul fapt ca debitez in 5 secunde 3 cuvinte pe care nu le-au auzit niciodata, sunt pusa fata in fata cu tot felul de sisteme ilogice si idioate, tot felul de oameni incearca sa imi demonstreze ca nu e bine asa cum sunt sau cum gandesc eu (imi amintesc acum niste versuri faine: “Lumea e plina de profeti, de comunisti si hipioti /O sa te invete ca nu toti sunt genii si ca tu nu poti” J) ). Pentru mine, insa, viata nu inseamna asta. Viata inseamna toate acele lucruri care ma fac sa zambesc sau sa rad in hohote, toate lucrurile care ma fac sa ma simt frumoasa in diminetile in care ma trezesc dupa 2 ore de somn, toti oamenii care rad cu mine, care simt cu mine, a caror inima bate la unison cu a mea. Iubesc lumina care imi inunda camera intr-o dimineata insorita de Noiembrie, iubesc prima melodie pe care o ascult intr-o zi, iubesc primele cuvinte ale mamei pe care le aud in telefon intr-o zi, iubesc tramvaiul roz care strabate multimea de fetze triste la Brancoveanu, iubesc zgomotul orasului pentru ca imi aminteste ca traiesc, iubesc sa imi amintesc lucrurile frumoase din viata mea, iubesc sa stau cu prietenii mei, iubesc prima cafea pe care o beau intr-o zi, iubesc sa vad copii care rad, alearga, se joaca, iubesc oamenii care imi spun ceva nou, iubesc cerul colorat de la apus, iubesc curcubeul, iubesc sa simt nisipul Vamii in tenesi, iubesc Soarele care se scurge peste mine vara pe plaja in Vama, iubesc sa vad fluturi, iubesc pasarile care vin si mananca in fiecare dimineata firimiturile pe care le presar pentru ele pe pervazul geamului, iubesc zapada, iubesc sa stau in iarba si sa ma uit la cer noaptea, iubesc sa fac tot ce imi vine in minte, iubesc sa fiu eu in orice situatie, iubesc sa tin pe cineva de mana, iubesc sa pornesc spre necunoscut, sa fac mereu lucruri noi, iubesc sa daram zidurile care ma despart de oameni. Iubesc lucrurile simple, dar nu marunte. Simplitatea e forma adevaratei maretii. Viata mea e plina de culoare pentru ca mai mazgalesc ceva in fiecare zi; nu am talentul unui mare pictor, dar am creativitatea unui demiurg incapatanat.

Majoritatea oamenilor care locuiesc in “Bucurestiul asta infect” traiesc lucrurile astea si poate chiar mai mult zilnic, dar nu le vad. Daca nu depasesc pragul de cateva sute de euro, nu au importanta. Ma intreb, oare cat de mult se pot pustii oamenii astia orbi? Cat de mult vor mai trai in umbra pandemiilor mediatice, a formelor fara fond si a chipurilor straine?

Tu cand ai de gand sa vezi lumea asta dincolo de ceea ce iti impun altii sa vezi?

De ce nu iubim barbatii

2009-11-27T16:54:00.000-08:00

Trebuie sa marturisesc ca motivele pe care Cartarescu le-a oferit pentru a justifica iubirea barbatilor fata de noi, femeile, mi s-au parut pe cat de interesante, pe atat de masculine. Totodata, cred ca in spatele fiecaruia dintre aceste motive se ascundea cate un motiv pentru care noi, femeile, nu iubim barbatii.

Asadar, dupa niste ani in care am cunoscut un traseu pe cat se poate de bizar al vietii mele sentimentale si am experimentat numeroase tipuri de comportamente masculine, as putea sa tin chiar o pledoarie pe tema: “de ce nu iubim barbatii”. Nu as vrea sa fac o analiza a lucrurilor marunte care imi provoaca deseori reactia: “Pfff!Tipic masculin!” cum ar fii comentarii idioate despre foste relatii (ale tale sau ale lui), despre sex, despre performante, disparitiile misterioase oriunde atunci cand ai mai mare nevoie de el, mesajele de ziua ta care s-au pierdut undeva intr-o retea telefonica diabolica si mancatoare de mesaje dragastoase de “la multi ani!”, obsesia pentru propria persoana, incapacitatea de a tine minte ce au de facut intr-o zi si tendinta de a te folosi pe post de agenda, tendinta de a se astepta mereu ca tu sa faci absolut totul, impresia ca esti un mic robotel aparut in viata lor pentru a le face viata cat mai usoara, fara a cere nimic in schimb.

Nu! Nu despre asta vorbesc! Astea sunt doar cateva observatii foarte specifice ale unor detalii la care, dupa o vreme, am devenit absolut imuna. Cred ca, de fapt, nu iubim barbatii pentru ca sunt superficiali si niciodata nu gandesc lucrurile in profunzime, pentru ca sunt setati pe faza scurta si nu pot gandi decat la cativa centimetrii in fata lor, pentru ca directia lor e una cu cea a vantului (fara o linie stabilita, clara, in minte), pentru ca le e mereu lene sa fie spontani, pentru ca la ei lucrurile nebunesti sunt ori ilegale, ori idioate, pentru ca stiu mereu numai sa ceara, niciodata sa dea, pentru ca uita mereu ce e frumos, dar tin minte orice detaliu care le-a zgandarit ego-ul intr-o dimineatza in care s-au trezit cu fata la cearceaf, pentru ca sunt snobi si se ghideaza dupa ce e “cool” pentru prietenii lor, pentru ca sunt lasi si se sperie de orice tipa care le inspira ceva diferit decat modelul prestabili din mintea lor (sex-libertate-sex-control-sex-eu), pentru ca sunt intotdeauna obsedati de trecut, dar nu recunosc asta niciodata, pentru ca sunt marcati numai de femeile care le-au facut rau, pentru ca nu stiu sa se descurce in situatiile de criza, asa ca se retrag si ne baga pe noi la inaintare, pentru ca nu au niciodata curajul sa iti spuna ca au gresit, ca te-au inselat, ca te-au mintit and so on, ci te lasa pe tine mereu sa intelegi asta, pentru ca nu pot fii prieteni sinceri cu o fata si pentru ca strica prieteniile astea cu greseli initiate de ei. Consider ca sunt suficiente, desi lista nu e completa. Cu toate aceste situatii eu m-am intalnit frecvent in interactiunile mele cu barbatii (da, ma feresc sa le numesc “relatii”).

Am crezut si eu in magia unei iubiri de poveste pana cand am inceput sa ma intreb daca nu cumva mi-am pierdut aproape 2 ani din viata alaturi de un om care nici nu ma mai intreaba bine ce mai e cu viata mea si incepe sa imi povesteasca toate aventurile lui in amanunt. Nu mi-as fii imaginat ca vom ajunge aici acum exact 2 ani, cand cadeam din Rai direct in Iad, cand dupa aproape 2 ani de “mari pasiuni care umfla panzele sperantelor” (belive it or not, asa gandeam atunci), am ajuns sa realizez ca intre Rai si Iad e doar o panza de paianjen in care ne agatam aiurea. Dar e ok, baby, am pasit amandoi, impreuna, pe aceleasi cai ale Raiului si ale Iadului, fara sa atingem vreodata pamantul, din pacate.

Am crezut si in raze de lumina care cad in Iad si in oameni care apar in viata ta la momentul potrivit si in puterea unei noi sanse si in capacitatea mea de a avea rabdare pana cand rabdarea insasi nu va mai avea rabdare, pana cand am inteles cat de orbi pot fii unii oameni, cat de mult pot lua “for granted” niste sacrificii uriase, cat de usor pot uita, cat de superficial pot gandi. Tot anul acela pe care ti l-am dedicat tie si gandurilor tale, ziua aceea de toamna in parc, telefonul lui Shoby intr-o mana, iar mana lui Andrei in cealalta... Toata combinatia asta m-a adus la viata cu adevarat.

Cat despre ceilalti, ei au jucat toti acelasi film prost pe care l-am vazut lejer de vreo cateva zeci de ori in viata asta, desi ei cred ca eu vad filmul asta pentru prima data. Zero originalitate, zero nota personala, zero provocare, zero adaptare. Asa face toata lumea, asa au facut si ei. Ce m-ar putea tine pe mine langa un asemenea om?

Astept cu nerabdare un alt om care va juca diferit, care va avea curajul sa se abata de la drumul batatorit al relatiilor conventionale si plictisitoare, care va avea curajul sa creeze castele pe teren minat, care nu se va teme sa fie el pana in panzele albe, caruia nu ii va mai pasa de lume, care nu va mai fugi mancand pamantul cand il voi intreba care e ultima carte citita si ce vrea el sa construiasca in viata, caruia nu ii va fii teama de mine si de gandurile mele, care va stii ca daca mergi pe drumuri pe care au mai mers si altii, ajungi doar in locuri in care au mai ajuns si altii.

Pana atunci, dragilor, puteti sa va scufundati tot mai mult in frustrari, sa deveniti tot mai mult umbre palide ale femeilor care v-au marcat existenta, sa va ganditi la motivele pentru care femeile nu va iubesc sau sa va amagiti ca o fac. Orice ati face, in ziua asta de sfarsit de Noiembrie, soarele straluceste prea frumos ca sa imi pese.

Today’s mood: still happy! :)

“WE ARE FREE IN OUR LOVE!”